miercuri, 12 iunie 2013

Nu am nimic din ce mi-am dorit insa am mult mai mult

Stiu ca am si un blog personal si ar trebui sa scriu acolo, dar eu pe asta il iubesc (probabil ca voi muta postarile de pe Blogul Oliviei aici si raman doar cu acesta).
Azi dimineata am citit un articol de pe un blog necunoscut, gasit pe pagina de FB a Bogdanei (este aici daca sunteti curiosi, merita lectura pana la capat). Articolul este despre transformarile prin care a trecut o fiinta pana la 30 de ani, despre o iubire pierduta, etapele regasirii de sine, alegeri si altele. Autoarea este acum coach si dupa cum scrie cred ca a fost o idee buna sa aleaga directia asta si mai cred ca multa lume sigur are nevoie de ea.

De ce scriu despre el? pentru ca s-a mulat perfect pe etapa in care sunt eu acum si trairile aferente, manifestate in timp ce il citeam.

Femeia scrie despre iubirea pierduta, cum si-a cladit o cariera de succes in 6 ani, si-a luat casa, si-a facut afacere, s-a intors pe bani multi in multinationala. Si cum apoi si-a dat seama ca asta nu o face fericita si a ales calea independenta a coachingului. Suna frumos si motivant, dar prima mea reactie a fost, culmea, de frustrare: uite, femeia asta a facut atatea in 6 ani si eu ma chinui de 12 si nu reusesc deloc. Am avut mereu joburi grele si pline de responsabilitate si ore suplimentare pe bani putini, de 4 ani jumatate ma lupt cu propria afacere si o dau din belea in belea (v-am zis cum statul m-a bagat in inactivitate pentru o eroare de-a lor de calculator si n-a mai vrut sa ma scoata?), orice lucru nou pe care il incerc se dovedeste a fi chiar mai pagubos decat celelalte, stau cu doi copii in 2 camere imprumutate si ii cer barbatului bani de cumparaturi.
Toate astea in conditiile in care singurul meu scop in viata intre 12 si 30 de ani a fost o cariera independenta de succes (a se citi o afacere medie, sa zicem, a mea). Planuri de copii nu-mi facusem pana pe la vreo 35 de ani, maritatul sigur nu era o prioritate, eram obsedata de munca si pasionata de management, marketing si alte chestii de-astea.

Dupa care am revenit la postarea lui Alis si la viata mea de acum. Nu am nimic din ce mi-am dorit insa am mult mai mult. Nu stiu daca momentul de dimineata in care m-as fi asezat la scaunul meu de director din cladirea de birouri din centru si secretara mi-ar fi adus cafeaua m-ar fi facut la fel de fericita ca momentul de dimineata in care Miruna intinde bratele spre mine si Matei mi se catara in cap. Nu m-am gandit niciodata ca fericirea poate arata asa de simplu.

Eu traiesc cu convingerea ca nimic nu se intampla fara un motiv. Poate motivul pentru care oricat m-as zbate nu reusesc sa ajung un om "de succes" este ca sa aflu ca succesul e de fapt altul. Poate daca ar fi mers toate lucrurile bine cu cariera si apoi cu firma as fi ajuns o mama care se intoarce la munca imediat ce a nascut, care isi lasa copiii de dimineata pana seara cu bona si care se gandeste mai mult la urmatoarea sedinta decat la urmatoarea poveste pe care sa le-o spuna copiilor (sau poate n-as fi ajuns mama deloc). Poate as fi avut bani, as fi facut ce-mi place dar nu as fi vazut ce e cel mai important in viata. Asa ca dau frustrarea pe liniste si echilibru, ma bucur minut cu minut de ce mi-a oferit viata fara sa ii cer si merg mai departe multumita ca am inteles ceva din ce a crosetat universul in jurul meu.

Un lucru e sigur: avem doar o viata si nu stim cat timp dureaza. Trebuie sa avem grija cum o traim.

Un comentariu: