vineri, 16 aprilie 2010

Despre ratati cu iluzia succesului

Pentru ca timpul meu s-a evaporat complet si acum incerc sa nu-mi bag firma in faliment pentru ca nu mai fac lucrurile deloc la timp, postul de astazi va fi preluat dintr-un mail cu autor necunoscut, dar cu care sunt complet de acord. In weekend ne intoarcem la povestile noastre eco, pana atunci :

Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor – pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,… suntem toti o generatie de ratati.

Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii.

Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar... suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e “eco”, de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.

Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine – la fel ca toti cei din jurul nostru.

Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.

Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.

Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?

Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?

Niste ratati…

- autor necunoscut

7 comentarii:

  1. Foarte mult adevar... si uite-asa uitam sa mai si traim...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu fac parte din aceasta generatie, dar vad in jurul meu reprezentanti ai ei. Mult adevar este in ceea ce a scris autorul. Un lucru am de adaugat: Care copii? Cei crescuti de bone? Copiii ratati de la nastere pentru ca parintii nu au avut timp sa le citeasca o poveste seara sau sa-i intrebe ce ii doare.
    Pacat ca autorul nu a dat si o solutie.

    RăspundețiȘtergere
  3. mda, tocmai ne-am cumparat un apartament intr-un cartie de langa Bucuresti, mai exact langa gradina Zoo......poate multi se vor si ne vor intreba de ce am facut-o. Am facut-o pentru simplul motiv ca ne-am saturat de mizeria si praful pe care il intalneam zi de zi la intoarcerea acasa, zi de zi cand il scoteam pe David la plimbare......doar pentru asta.Bun, trebuie sa va spun ca Sorin nu lucreaza in multinationala, eu nici atat. Si da, poate ca avem rate pe 30 de ani, dar, fiind chibzuiti le vom plati in 7, poate 8 ani. E un sacrificiu pe care orice parinte l-ar face pentru copilul lui. Cat despre haine, nu, nu suntem snobi, purtam haine normale, nebranduite......concluzie: suntem doi oameni normali, cu joburi care nu ne conduc viata, ci doar ne asigura un trai decent. Claudia

    RăspundețiȘtergere
  4. Asa, e, Oliviutza, alergand sa facem cat mai multe, uitam sa traim. Dar cum sa iesim din angrenajul asta infernal? Daca gasesti vreo urma de raspuns, da-ne si noua reteta secreta :)

    RăspundețiȘtergere
  5. te asteapta un premiu la mine pe blog!

    RăspundețiȘtergere
  6. Nici nu am putut sa citesc tot articolul, mi-ar fi trezit multe amintiri dureroase. Despre multinationala lider in domeniu, despre stima si respect de sine, ca sa nu simti ca esti tratat ca un sclav, despre bataturile din pantofii de fitze si tinutele bussiness, despre orgolii marunte, despre pizza cumparata la cutie, ca doar nu stau la cratita, despre cum ascultam inregistrarile copilului, facute in timp ce adormeam, terminata de oboseala, la 8 seara, de cum intram pe usa,si in care ma alinta si isi exprima,in limba ei stalcita, dragostea pentru mami. Despre o identitate in care nu ma regaseam si faceam eforturi disperate sa fiu ceea ce mi se cere! Pentru a face cinste renumelui si valorilor companiei.
    Foarte bine scris articolul de mai sus.Cati ne regasim!
    Acum port malete si blugi si fac cele mai bune prajituri pentru Gaza mea draga! M-am mai rotunjit un pic, dar compania nu mai vegheaza asupra mea!

    RăspundețiȘtergere