marți, 14 iulie 2009

Cand se mai joaca copiii?

Din cate tin eu minte, singura mea preocupare cand eram eu mica era sa ma joc. La gradinita, acasa in orele cand ceilalti copii dormeau dupa-masa (nu mi-a iesit niciodata chestia asta), in fata blocului cu mingea, elasticul, "tara tara vrem barbati", "v-ati-ascunselea", "un doi trei la perete stai", in perii si corcodusii policlinicii de langa bloc, pe deal, pe garduri. Am avut o copilarie minunata, cel putin pana i-a venit maica-mii ideea stralucita de a ma aduce la scoala in Bucuresti, printre babuini.
De jucat am continuat sa ma joc, desi mama a facut eforturi sa-mi gaseasca activitati extracuriculare pe care nu puteam sa le sufar. In loc sa ma dea la karate si hipism cum o bateam la cap, ajungeam tot la balet, dans modern (o topaiala fara sens, mie imi place sa dansez dar nu asa ceva), patinaj si alte aiureli (aiureli pentru mine, care vroiam karate, patinajul e un sport frumusel). Si de la 8 ani am avut meditatoare la engleza, vreo doua, pe care nu le inghiteam, asa ca am refuzat orice boaba de engleza pana la 12 ani, cand intr-o vacanta de vara am pus mana pe o carte mare si albastra de "Invatati engleza singuri" si am lichidat-o pe toata. Cu inotul am patit la fel, pe la 10 ani, dupa 2 luni de mers la bazin la 23 August eram singurul copil din grupa care nu stia sa inoate. Si asta s-a rezolvat in aceeasi vara, la mare, cand am luat-o lipa lipa prin apa si mi-a iesit din prima. Dar era crawl, nu metoda broasca, nu pot sa inot ca o broasca cum ma puneau aia la bazin.
E adevarat ca am o problema cu capul si nu-mi place sa ma invete nimeni nimic, din fericire sistemul autodidact a dat roade foarte bune pana acum ca altfel ramaneam o retardata. Nu-mi place sa ma invete nimeni nimic pentru ca mi se pare jignitor, adica ce, eu nu pot singura? M-au uimit intotdeauna copiii ajutati de parinti la lectii, eu faceam un mare scandal si daca numai intrau la mine in camera cand invatam. Asta e, sunt defecta.

Sa revin la ce vroiam sa spun de fapt cu acest post (si asta e parerea mea personala, nu generalizez). Toti parintii vor ce e mai bun pentru copilul lor, si prin asta inteleg performanta, si ca acel copil sa fie cel mai bun. Notiunea de "cel mai bun" e relativa, si in cele din urma nu foloseste decat la "ostoirea orgoliului", ca sa il citez pe primarul nostru (care nu stiu ce cauta acolo, dar asta e alta poveste, aici pe blog nu se face politica fiindca polueaza). Ca sa fie cel mai bun, parintii ii fac copilului de 5 ani un program de genul: luni tenis; marti engleza; miercuri balet; joi pian; vineri inot sau karate sau germana sau mai stiu eu ce. Si in weekend program la alegere dintre astea 5.
Nu ma intelegeti gresit, sunt un sustinator al sportului si vietii active la copii si nu numai. Mi se pare insa mai firesc sa alerge 2 ore pe zi cu alti copii decat sa alerge 2 ore la tenis, de 2 ori pe saptamana. Asta cand mai face inca 2 limbi straine si vioara, de la 4 ani. Adica, nu stiu, copilul cand se mai joaca? Oricum de la 7 ani va incepe sa aiba un program pe care va fi nevoit sa il respecte, si asta toata viata, pana la pensie. Nu merita si el cativa ani de libertate?
Pe urma, nu vad rostul limbilor straine facute intensiv la varste mici, decat ca ore integrate la gradinita. Eu am inceput sa invat engleza la 12 ani, si vorbesc la fel de bine ca romana (la romana mai am dubii uneori totusi). O limba o inveti ca sa o folosesti. Daca nu o folosesti, poti sa o faci de la 1 an ca o sa uiti cam tot, iar la varste mici memoria se rescrie constant.
Parerea mea e ca performanta unui copil se face dupa 10-12 ani, pana atunci ar trebui sa fie copil, fara griji si obligatii. Pe langa asta, inteligenta unui copil depinde foarte mult de bagajul genetic. Daca parintii sunt inteligenti, e putin probabil ca vor avea un copil prost (reciproca fiind valabila). Exista si exceptii, nu zic nu, dar daca juniorul s-a nascut cu un IQ de 90 n-o sa ajunga doctor in stiinte oricat s-ar da parintii peste cap.
Eu pe Matei nu intentionez sa-l pun sa faca nimic din ce nu vrea. Da, mi-ar placea sa faca chitara si karate, dar numai daca ii plac si are vreo urma de talent (sau orice altceva pentru care isi manifesta dorinta). O sa-l las sa se joace, daca manifesta vreo curiozitate fata de litere (numerele deja il pasioneaza) o sa-l invatam sa citeasca, daca nu, o sa se joace cu mingea sau masinutele pana intra la scoala. O copilarie fara reguli si obligatii cred ca ajuta la dezvoltarea armonioasa a psihicului. Si, am aflat si eu in sfarsit la 30 de ani, din varful muntilor de ambitii: e mai important sa fii fericit decat intr-o vesnica intrecere. Dar, repet, asta e doar parerea mea, pornita de la istoricul meu personal.

5 comentarii:

  1. Nu am copil, dar am auzit pe la cunostinte diverse "programe" ale copiilor - scoala, afterschool (?!?!?), lectii particulare de 2 limbi straine... Mi se pare ca societatea ii surmeneaza pe copii tocmai pentru ca si parintii sunt surmenati si nu au timp de ei :(

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna! M-a bucurat articolul tau pt ca traind in SUA, tot timpul aud de astfel de programe pt copilasi. Ce sa zic? Mi se pare mai firesc sa imi vad copilul jucand cu placere (nu din obligatie) fotbal sau volei decat sa stea la tv ore in sir, sa invete pian decat sa stea cu ochii in calculator sau sa joace tenis decat sa piarda vremea. Bineinteles, daca toate acestea ii plac si daca nu e constrans. Adevarul e ca noi, parintii din ziua de azi, muncim mult, ajungem acasa la 5-6 seara, cam greu sa ne distram noi copiii si sa-i urmarim asa cum ar fi firesc. Aici nimeni nu se joaca in fata casei/blocului cum faceam eu cand eram mica, cand eram afara de dimineata pana seara jucandu-ma toate minunatiile si inventiile. Ei, alte vremuri, alta lume, alte posibilitati...Am si eu un bebelus si ma gandesc de multe ori ce voi face cu el cand va creste, cum e mai bine si sincer...tare mi-ar placea sa-l stiu la tara in vacanta de vara sa ia pulsul vietii simple, sa colinde dealurile, sa inalte un zmeu, sa bea lapte de la vacuta bunicii si sa dea de mancare puilor de gaina. Din pacate astea toate nu-s posibile, asa ca ma gandesc ca va juca fotbal/tenis/sau-mai-stiu-eu-ce si-i voi dedica cat mai mult timp cu putinta, iar eu voi ramane in suflet cu jocurile copilariei mele.:)

    Era sa uit, ma bucur ca si in Romania organic/ecologic/firesc se 'infiltreaza' pt ca avem nevoie de FIRESC si mai mult, avem nevoie de SANATATE. Nu e o moda, nu e o fita, e ceea ce noi oamenii am fost odata, dar ne-am 'modernizat' in asa hal, incat am uitat uitat de ce avem nevoie cu adevarat. Te felicit din toata inima!

    Numai bine iti doresc!
    Anamaria:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Anamaria, mi-a mers la suflet comentariul tau! Multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ti-am scris pt ca chiar cu o seara inainte cineva aici imi povestea despre programul incarcat al copiilor lui: fotbal european, tenis, gimnastica, volei,etc. Si l-am intrebat daca copiii lui chiar si-au manifestat interesul pt toate astea. Mi zis ca da, s-a intamplat ceva de genul: 'prietena x joaca fotbal european, si eu vreau', pt copiii este un mod de viata, preocuparea lor de baza in timpul liber, in rest fiind doar in casa cu sora/fratele/singuri la tv/computer/jucandu-se singuri (daca n-au frati), afara nu iese nimeni la joaca. Iar pe de alta parte, parintii copiilor dupa ora 5-6 seara nu fac altceva decat dus-adus copiii de colo-colo. Deci,
    concluzia, care o fi?:)
    Chiar asa, in Romania mai ies copiii afara la joaca?
    Anamaria

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, aici se mai joaca cei mici pe afara, mai putin in zonele oraselor mari unde e populatie suspecta. De exemplu la mine langa parcul Titan sunt o gramada de copii pe afara, zona e foarte civilizata. La Campulung la fel, sunt ciorchine prin fata blocurilor si pe strada, dar acolo riscul sa pateasca ceva e foarte mic.
    Concluzia e ca aparent in America nu e alternativa, aici suntem inca ok, cel putin in unele zone.

    RăspundețiȘtergere